Nicolae BALOTĂ, critic literar, eseist şi estetician, este fiul Adelinei (n. Dragoman), de origine armeană pe linie paternă, şi al lui Gheorghe Balotă, avocat. Urmează studiile primare şi gimnaziale în Cluj, la Şcoala „Avram Iancu” (1931–1935) şi apoi la Liceul „Gheorghe Bariţiu” (1935–1940). Ca urmare a cedării Transilvaniei de Nord către Ungaria, familia lui Nicolae Balotă părăseşte oraşul natal, iar tânărul îşi continuă studiile la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1940-1941), ulterior la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu (1941–1943). După absolvirea liceului, Nicolae Balotă se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, aflată în refugiu la Sibiu, unde activează ca membru al Cercului Literar din localitate. În perioada studenţiei debutează publicistic în ziarul naţional-ţărănist România nouă unde lucrează şi ca redactor, şi colaborează la Revista Cercului Literar. După terminarea războiului, revine în oraşul natal şi devine, în 1947, licenţiat în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză. Numit preparator la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj, este arestat în toamna anului 1948 pentru „deţinere şi răspândire de material subversiv”.
Nicolae Balotă. Navetist pe ruta București – München – Paris și retur, timp de mai bine de șapte ani, a fost unul dintre cei mai prețioși informatori ai Securității în dosarul „Melița și Eterul”, dedicat postului de radio Europa Liberă și oamenilor ei. Atât de prețios încât, mult după căderea comunismului, securistul Victor Achim se îngrijea de onoarea de mult pierdută a informatorului „Someșan”. I-a cerut lui Mihai Pelin, care a publicat documente din dosarul „Melița și Eterul”, să nu scape detalii care ar duce la deconspirarea lui. Era o personalitate de vază a breselei scriitorilor, cărturar distins. Însă paza bună n-a trecut primejdia rea. Adnotarea unui securist pe marginea unui plan de măsuri cu propuneri de compromitere a redactorilor Europei Libere, întocmit după o vizită a lui „Someșan” la Direcția I, a deschis pista cea bună. Un maior sugera superiorilor „ca Securitatea să fie mai atentă în ceea ce privea lectorii trimiși la diverse universități din străinătate”.
Someșan-Nicolae Balotă, a venit în Occident ca profesor invitat la Universitatea din München. S-a apropiat repede de oamenii Europei Libere. De la Noel Benard, la Monica Lovinescu, peste tot a fost bine primit. Avea o carte de vizită impresionantă. Fost deținut politic, șapte ani de pușcărie, doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, fără momente știute de slăbiciune sau lașitate. Dar, la eliberarea din 1963, a semnat un angajament pe care l-a respectat până la căderea comunismului, cu un exces de zel stupefiat, chiar și atunci când nu mai era sub controlul securității. Ceva mai târziu a venit confirmarea de la CNSAS. Mariana Sipoș, care s-a ocupat de cazul Caraion, a obținut, în numele familiei poetului, deconspirarea informatorului Someșan. Nicolae Balotă n-a fost doar trimisul special al Securității în exil. Fusese și în țară un turnător destonic.
Cât a fost cadru didactic în Germania și în Franța avea intrare nu numai la conducerea departamentului românesc al Europei Libere, dar și la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și, prin ei, și la alți membri importanți ai diasporei anticomuniste, inclusiv la Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Fiecare vizită în România era precedată de un popas la Europa liberă. Nicolae Stroescu-Stânișoară, director asistent al secției române și prieten intim, îi oferea, fără să vrea, informațiile cu care Nicolae Balotă contribuia la literatura de sertar a Securității. A a primit și sarcini precise, cum ar fi trimiterea unor scrisori de temperare lui Eugen Ionescu sau „adâncirea unor disensiuni și contradicții de concepție existente între Nicolae Stroescu și soții Ierunca”. În 1987 a obținut azil politic în Franța. A început să vorbească la Europa Liberă în nume propriu, până atunci o făcuse anonim, pe dolari buni, alăturîndu-se fără jenă celor despre care relatase Securității că depind de „diverse servici de spionaj”. După 1989, prin bunăvoința amicului și binefacătorului Nicolae Stroescu-Stânișoară, exploatat informativ în folosul Securității, a fost și angajatul Europei Libere. N-avea nimic de spus. Îi mai lipsea un pumn de dolari la pensie!
L-am avut și coleg. Era de o politițe unduitoare, excesivă, dornic să făcă impresie bună, oriunde și oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbînd în dreapta și în stânga, se lichefia, se scurgea. Avea, credea Adrian Marino, o onctuzitate „papal-ecleziastică”. E o licență poetică.