Nicolae Esinencu: „Au fost de toate în drumul nostru, drumul spre ziua de azi”

Nicolae Esinencu, s-a născut pe 13 ianuarie 1940, în satul Chițcani Județul Interbelic Orhei. A deținut numeroase premii literare, precum și cea mai înaltă distincție de Stat: Ordinul Republicii. Scriitorul s-a stins din viață pe 25 aprilie 2016.
Nicolae Esinencu a fost numit pe bună dreptate „copilul teribil” al literaturii postbelice din Basarabia, iar cărțile sale continuă a fi la mare căutare. Poet, prozator, dramaturg, scenarist, Nicolae Esinencu a fost un nonconformist veritabil nu doar în scrierile sale, ci și în viața reală. Despre el ziaristul Nicolae Roibu a spus că „se naște când și ori de câte ori dorește” și că l-a rugat să ia aminte: „când o fi să mă duceți la cimitir, eu am să merg din urma voastră, să văd cum mă înmormântați!” În colecția Platforma publicată de editura PRUT au apărut două romane semnate de Nicolae Esinencu. Pe scurt, despre acestea.
Doc. Cartea e scrisă din perspectiva unui adolescent de 15 ani, căruia „lumea” îi spune Doc și care afirmă că „nimic nu e mai trist decât să mergi zilnic la școala pe care n-o iubești”.
Anii 80… Ani, în care drama unui copil isteț și curios, precum e Doc, trăită într-un permanent conflict cu societatea, părinții și profesorii, îl face să concluzioneze trist: „suntem foarte singuri, frățioare… și dacă n-o să ții tu la mine și eu la tine, să știi c-o să se întâmple ceva cu noi, o să ne prăpădim”. Doc este un roman memorabil pe care ar trebui să-l citească și adolescenții, dar și părinții. Adolescenții – pentru că se vor recunoaște în multe situații și vor învăța să gândească, iar părinții – pentru că, așa cum spune și scriitorul Vasile Romanciuc, vor înțelege cum nu ar trebui să fie. „Doc” este cartea pe care scriitorul Vladimir Beșleagă a mărturisit că a „citit-o fără întrerupere”, iar regretatul Aureliu Busuioc a spus: „un comic care acoperă o rană”. Pe de o parte, preocupările lui Doc dacă „o să plângă mama” în cazul în care se aruncă în lac să se înece, iar pe de alta – istorii de-ale lui Tacu, colegul său de clasă, despre o bătrână care a găsit o bombă „încă din timpul primului război mondial” și, neștiind ce-i asta, bătea sapa cu ea.
Evreii. Acest roman a putut fi publicat doar la 46 de ani după ce a fost scris, pentru că aborda un subiect prohibit în fosta URSS – exodul evreilor. Criticul și istoricul literar Vitalie Răileanu spune că „prin subiectul tratat, prin structura, prin scopul nedisimulat de a relua un tablou concret al destinelor” acest roman „este unic”. Iar criticul literar Anatol Moraru, doctor în literatura română contemporană, afirmă că „finalul romanului e unul simbolic”, povestind pe scurt: „Petrache urmărește cu interes sporit pregătirile vecinilor, temându-se să nu plece „spurcații ăștia de evrei pe neașteptate”. Evreii pleacă noaptea, cu câteva mașini, luând cu ei și cadavrul Elvirei. În locul lor vin alți locatari, ruși…” Nicolae Esinencu, acest mohican singular al scrisului, după cum ziceam, s-a jucat cu moartea, dar și-a asumat pe de-a întregul viața și creația. Ne-a zis așa: „La moartea mea, pe pernuțe, în loc de distincțiile pe care le-aș fi putut avea, aș zice să-mi fie purtate cărțile mele pe care le-am scris și cu care mi-am împărțit viața”. Testamentul său nu spune explicit, dar, cu siguranță, putem intui, printre rânduri, îndemnul să-i continuăm ființa prin lectură. Haideți să citim! Haideți să-l citim pe Nicolae Esinencu!